Jocurile copilăriei de la sat
Pe ulițe, la poartă, în clădirile lăsate în paragină după comunism sau în râpă — joaca era la ordinea zilei. Ce te joci când nu ai internet?
După Revoluție, și la noi în sat ca în alte sate, fostul CAP a rămas în paragină. Fermierii se foloseau de acest loc, așa cum o fac și acum, pentru a depozita furajele pentru animale. Bunicul meu era paznic la una dintre clădiri și îmi amintesc că mergeam destul de des acolo, fiindcă, așa părăsit cum era, locul ni se părea nouă, copiilor, foarte interesant.
Într-o vară, împreună cu verișorul meu, ne-am urcat pe-o bucată de tablă în formă de U, pe unde odată muncitorii puneau mâncarea pentru vaci, ne-am așezat fundurile pe tabla fierbinte și ne-am dat la vale. Atunci descoperisem toboganul, deși nici nu cunoșteam cuvântul.
După ce ne-am jucat până ne-am plictisit, am plecat prin sat să dăm de veste despre descoperirea noastră. Asta până când a dat mama de noi, a văzut stratul de rugină de pe pantaloni și a început să ne amenințe cu bătaia. Am renunțat ulterior la idee, mai ales că aceste grajduri erau în valea satului și era ceva de mers.
Împușcatelea la primărie
Aveam în centrul satului o altă clădire care devenise tot loc de joacă — fosta primărie a satului. Avea patru camere înalte, pereți foarte groși din cărămidă roșie și ferestre din lemn dur cu urme de vopsea albă pe ele. Nu mai existau, de fapt, nici ușile și nici ferestrele, doar tocurile, așa că atunci când jucam „împușcatelea” erau numai bune de cățărat.
Făceam două tabere, stăteam unii în fața altora, ca la apel, apoi număram până la trei și imediat ne ascundeam după zidurile groase. În mâini țineam strâns armele — crengi de salcâm, sticle care imitau forma unui pistol sau, în lipsă de unelte, ne foloseam de degete. Din când în când trăgeam câte-o privire pe furiș spre capătul opus, spre ferestre și uși, și, când credeam că nu suntem văzuți, fugeam de la un post la altul, în speranța că o să înconjurăm tabăra adversă.
Dacă „dușmanul” de după colț ne vedea corpul din cap până-n picioare, țipa tare „te-am împușcat” și noi trebuia să ne tăvălim pe jos, să ne prefacem morți. Ieșeam din joc. Tabăra care rămânea fără soldați pierdea jocul.
De-a v-ați ascunselea la brutărie
Când ne plictiseam, schimbam jocul cu de-a v-ați ascunselea și, pentru asta, săream gardul ca să mergem „la brutărie”.
Lângă fosta primărie era o clădire ceva mai mică, despre care știam că a fost „acum mult timp” o brutărie. Aceasta era închisă și, dacă reușeam să intrăm acolo, era motiv de laudă la toată gașca, asta pentru că ușile erau blocate, ferestrele acoperite și rareori găseai un locșor pe unde să te strecori.
Eu am trecut de pereți o singură dată, când am intrat printr-un burlan pe unde ieșea fumul din cuptor și-am ajuns fix în… cuptor. Totul era negru în jur, m-am panicat și-am luat-o „la fugă” — târâș prin burlan.
Joaca nu se oprea nici când eram amenințați de vreun adult că distrugem „brutăria” sau „Doamne ferește, dăm foc arhivei primăriei”, ținută într-o cameră, unde nici șobolanii n-ar vrea să stea. Căutam alt loc.
Castelul la poartă
Mai în fiecare seară ieșeam la poartă cu un sac de cutii metalice de vopsea din care făceam o piramidă pe care noi o numeam „castelul”. Acesta era jocul meu preferat. În fața porții stătea falnic acest castel format din 8-9 cutii (cu cât era mai înalt, cu atât era mai palpitant), iar noi stăteam la o distanță de câțiva metri de el.
Erau două tabere. Fiecare tabără avea un „ochitor” care trebuia să lovească cât mai puternic castelul și să facă cutiile să zboare cât mai departe. După ce arunca, el și coechipierii lui fugeau mâncând pământul. Echipa adversă se împărțea, unul prindea mingea și restul încercau să refacă castelul cât mai repede. Când totul era gata se striga „opriți-văăăă!” și corpurile înghețau.
Urma un moment de noroc și de ochit, căci „fugarii” trebuiau prinși și țintiți de la o anumită distanță cu mingea. O singură șansă per tură. Dacă îi nimereai pe toți, câștigai, dacă nu, erai pierzătorul. Se lăsa mereu cu țipete, cu îndemnuri de pe ulițe opuse, cu pumni strânși, poate-poate ne surâdea norocul.
Ce se ascunde în râpă?
Aveam în sat și râpi pe care le foloseam pe post de junglă, unde ieșeam la cules de urzici, de cucută și la colecționat spini americani. La final poposeam pe un deal, de unde ne dădeam la vale, culcați pe o bucată de „ciolofan” pe care o căram cu noi de acasă. În una dintre râpi aveam și un leagăn făcut prin bunăvoința unui copac. Ne luam avânt și nu de puține ori aterizam direct în iarbă. Odată un coleg chiar și-a rupt un picior, fiindcă n-a mai nimerit iarba, ci o cioată. „Mama ei de cioată!”
Niciodată locul de joacă nu era același în două zile la rând. Fără să ne plănuim, știam să ne-adunăm ba la moară, ba la brutărie, ba la râpă, ba pe teren.
Când eram toți, ne uitam unii la alții să vedem ce-avem la noi — dacă unul primise o minge între timp, o băteam pe teren până ateriza într-un țâf sau peste gard la tanti Maria și o mânca câinele. Dacă mai aveam cutii de vopsea, ne puneam să mai căutăm câteva (mereu mai era nevoie de una-două) și construiam castelul. Când n-aveam nimic, plecam la „primărie” pentru împușcatelea. „Eu nu mai joc cu ăsta că data trecută ne-a fraierit”, se trezea să spună unu’ despre altu’ și, în cazul ăla, duceam o muncă de convingere — „hai c-o fi, c-o păți”.
Urmărește-o pe Sorina Șerban aici.
Recomandări din lada De la sat
Despre alte jocuri de la sat am scris în acest articol din mai 2022. Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!
La Muzeul de Artă Populară Constanța, s-a deschis expoziția „Sărbătoarea Paștelui în satul tradițional românesc”. Detalii aici.
Hai pe Instagram să ne spui care este jocul tău preferat din copilărie (sau dă-ne un reply aici).