Ce-am învățat pe munte
Povestim despre munte și despre lecțiile care ne învață. Scriu despre Ceahlău, Lacul Bucura, Piatra Șoimilor și Via Transilvanica. La final, scoatem recomandări din lada De la sat.
Urc pe munte. Inevitabil mă întreb de ce o fac, ce vreau să dau jos din desaga minții, să las să se piardă în vârf de munte? Găsesc una sau două probleme care mă apasă și-mi propun să ajung cât mai sus, tocmai ca să scap (metaforic) de ele. De fapt, trosnetul frunzelor uscate care se sfărâmă sub bocanci, aerul curat și peisajele care-mi amintesc de copilăria de la sat sunt cele care mă fac mai bine, mă vindecă.
Niciun traseu nu este la fel, pentru că nici eu nu sunt.
Mă aflu pe vârful Toaca din masivul Ceahlău, la 1 904 metri. În juru-mi e o lume făcută dintr-o adiere de vânt și mai multe culori. Închid ochii, îmi las grijile și apoi o iau la vale. Simt bucurie și recunoștință pentru muntele de sub picioarele mele. Ajung la bază când e întuneric, în jur de ora 20:00, la aproape zece ore de la plecare. Sunt mai bine.
Prima urcare de care-mi amintesc a fost spre Lacul Bucura din județul Hunedoara. Am rămas multă vreme cu acele priveliști, era și vremea în care, cu un aparat la gât, începeam să-mi doresc să mă fac fotograf. De fapt pentru asta am urcat, pentru fotografie, așa cum o înțelegeam atunci. Îmi amintesc că eram mai grăbit, să ajung cât mai repede la destinație, neînțelegând că și drumul până acolo e la fel de important.
Lecția răbdării am învățat-o cel mai bine pe Via Transilvanica, unde n-am avut neapărat un vârf de urcat, ci un traseu cu urcușuri și coborâșuri de explorat. Unul care m-a schimbat.
„Am plecat pe Via Transilvanica din entuziasm, din nevoia de a lua satele la pas, însă, ulterior mi-am dat seama că am făcut-o ca să pot vorbi cu mine și cu pădurea. A doua zi a plouat tare, eram fleașcă din cap până-n picioare, erau băltoace și glod peste tot pe unde călcam și-atunci am amuțit. N-am mai scos niciun sunet aproape zece kilometri. În următoarea zi, când, după frisoane și febră, am continuat, mi-am dat seama că sunt mult mai puternic decât credeam”, scriam după 100 de kilometri de traseu.
Despre cum mi-a fost pe Via Transilvanica am scris aici. Câteva fotografii de pe traseu, mai jos.
Dar muntele nu este doar despre singurătate, ci despre împreună. E mult mai ușor și mai în siguranță dacă ai persoanele dragi alături. Când am urcat la Piatra Șoimilor din județul Harghita, prea aproape de apus, mi-am mulțumit-o că n-am făcut-o singur, ci cu echipa Zig Zag prin România. Cu cât o lua soarele la vale, cu atât se ridica teama de urși. Dar împreună a fost mai bine și chiar mai amuzant.
„La plecare să lași doar urmele bocancilor și să iei cu tine doar amintirile.”
Chiar așa e, cum scrie Cosmina în acest articol.
Pe vârful Toaca am văzut atât de multe PET-uri aruncate aiurea, o înfățișare a urâțeniei din om, a ignoranței. De ce să urci 1 904 metri doar ca să-ți arunci sticla de plastic sau șervețelul umed? Nu vreau un răspuns la întrebarea asta, ci îmi doresc ca cei care fac asta să stea acasă, lângă coșul lor de gunoi.
Pentru noi, ceilalți, muntele e o stare, o amintire, o nevoie. Muntele ne învață chiar și lecțiile de care nu credeam că avem nevoie.
Recomandări din lada De la sat
Luni, 2 octombrie, de la 18:00 la librăria Cărturești Modul (str. Academiei 18-20, București) va avea loc lansarea volumului „Zămuri – supe, zupe și năcreli. Rețete ardelenești din bătrâni”, de Mircea Groza în prezența autorului. Aici detalii.
În newsletterul de duminica trecută am povestit despre mâncăruri cu roade de toamnă, dacă te interesează gătitul, aici afli de ce te-ai duce la un atelier de gătit.
Jumătate dintre satele din România ar putea deveni inteligente până în anul 2030, susțin specialiștii Asociației Române pentru Smart City (ARSC).
O dirigintă a avut ideea de a reface cu o clasă de copii români drumul de 7 kilometri spre școală pe care-l fac copiii romi. Și așa politicienii au decis să facă o școală, în satul de 1.000 de oameni unde nu a existat niciodată! (Libertatea)
Cea mai importantă expoziție dedicată lui Constantin Brâncuși în ultima jumătate de secol s-a deschis sâmbătă și poate fi vizitată, până pe 28 ianuarie 2024, la Muzeul Național de Artă din Timișoara. Aici poți citi un articol scris, acum ceva vreme, de mine — 19 lucruri pe care ar trebui să le știi despre Brâncuși și opera sa (sătean din Hobița, jud. Gorj).
Iar la Muzeul Național al Țăranului Român din București poți să vezi această expoziție faină.
Ne recitim duminica viitoare, până atunci, spune-ne care este traseul tău montan preferat — reply la acest e-mail sau mesaj pe Instagram.
Cu cartea despre ciorbe m-ai convins, chiar daca am ratat lansarea (abia azi am aflat) o sa imi comand cartea. Sunt ardelean, sunt dependent de ciorbe, n-am cum sa nu citesc asa ceva. 😊