Mai puțin despre ce fac și mai mult despre ce simt
Un eseu fotografic din și de pe lângă sat.
În ultimele zile, mai mult decât în ultimii trei ani, încerc să categorisesc faptele, emoțiile și, pe cât posibil, să le dau o explicație sau o posibilă rezolvare. Le împart în bucăți mai mici, le pun în cutiuțele din minte, în speranța că se vor dezumfla atât pentru mine, cât și pentru lumea în care am ajuns să trăim. Trei ani de război.1
Trăim în post-adevăr2, o realitate în care rețelele sociale au devenit din inofensivele canale care ne aduceau împreună în medii tulburii, toxice, care alimentează un alt tip de război și în care nici măcar zăpada nu mai este adevărată — trebuie pusă pe grătar pentru convingere. Totul vine de la „ei”, acum semnul întrebării obosește, căci este pus unde n-ar trebui, iar principiile se pierd printre comentarii jignitoare, care din cauza jobului ajung pe ecranele mele mult prea des. Știrile pocnesc una după alta, e multă incertitudine.3
Peisajul este înghețat și, pe alocuri, mai singuratic. Acum în cap răsună insistent nu doar întrebarea: va fi pace?, dar mai ales cum va arăta pacea?.
Uneori cutiuțele despre care vorbeam la început devin insuficiente și neîncăpătoare, atunci mă agăț la propriu și la figurat de o certitudine — aparatul de fotografiat. Mi-l așez în palme sau mi-l atârn de gât pentru siguranță și ies în peisaj. O iau pe câmpuri, prima dată ies din sat, căci vreau să întâlnesc și mai multă pustietate.
Când simt, apropii metalul rece de față, privesc cu un ochi spre vizor și capturez. Iau ceva din peisaj și sub presiunea luminii și a emoțiilor, scriu digital. Fotografia se face precum scrisul, doar că nu apăs cu presiune pixul pe foaie, ci arătătorul pe-un buton, când în mintea mea e deja totul scris, cap-coadă, când totul e simțit.
„…De unde știm când să declanșăm? Vestea rea? Răspunsul nu oferă o rețetă. Vestea bună? (...) Recunoașterea momentului de grație nu se face știind, ci simțind”, scrie Vlad Eftenie în Codul Fotografiei.
E o presiune în jur, dar e a mea, o eliberez cu fiecare cadru sau în fiecare cadru. Ce-am reușit să fotografiez într-o zi de duminică este, de fapt, ceea ce-am simțit atunci și mai apoi în ziua în care am editat. E și ceva eliberator în tot procesul, altfel arta nu și-ar mai avea rostul. Dai pe ușă, pe fereastră și printre crăpături până când nu mai ai ce da și atunci începi să primești — uneori ceva bun, o speranță, un mai bine. Când termin, cerul poate să fie senin sau întunecat.
Pustietatea se sfârșește, intru în sat, unde câinele este cel care mă întâmpină. Jonglăm cu încrederea o vreme, eu îl urmăresc cu privirea să-mi dau seama de intențiile lui, iar el mă miroase de la depărtare. Suspect. Mă întorc să fotografiez câteva rațe, el se apropie pe furiș de mine, mai că-mi atinge piciorul drept, atunci îl simt, mă întorc rapid spre el cu aparatul lipit de ochiul drept și el se sperie. Fuge.
Scot un cuțu-cuțu, și atunci ies din singurătate, îi vorbesc. Ce faci, măi, mititelule? Vino, nu-ți fac nimic. După câteva runde de alergat, de citit intenții, mi se lasă furat într-un cadru, și iată așa reușesc să-l iau cu mine acasă. Ne împrietenim și mă urmează când dau bună ziua primilor săteni întâlniți, când pândesc cocoșul să-l fotografiez cântând și până la poalele unui deal.
După primul deal din sat urcat, emoțiile și faptele își mai lasă din presiune, intru în normalitate și de acolo arta-mi ajunge la final. La fel și bateria aparatului de fotografiat. Nu-l mai pot resuscita nici atunci când, trecând pe lângă parcul din sat, un grup de școlărițe strigă spre mine: Faceți poze? Da. La ce faceți poze? La natură. La ce? La natură. Și ne faceți și nouă poze? Îmi pare rău, nu mai am baterie. De fapt mai aveam 2%, dar n-am mai simțit, iar fotografia se face doar simțind. Aproape de casă, îmi dau seama că mai este loc de-o fotografie. Apăs conștient și rămân cu gândul la ce văd.
Ce este fotografia? Nu este despre granule de argint sau pixeli. (…) Fotografia este despre mine și despre ceea ce vreau să spun. Este despre tine și despre ceea ce vreau să vezi. În cele din urmă, este despre bucuria de a împărtăși — viață, preocupări, triumfuri sau tragedii. | Brooks Jensen în Despre fotografie, cu dragoste (cu mici modificări personale)
*Acum îți recomand să dai play la My Misty Mornings de pianistul Fabrizio Paterlini, aici.
„În realitate, oamenii au trăit dintotdeauna în epoca post-adevărului. Homo sapiens este o specie post-adevăr, a cărei putere depinde de crearea și acceptarea unor ficțiuni”, spune istoricul Yuval Noah Harari în 21 de lecții pentru secolul XXI, Polirom, 2018, Iași. (p.235)
Ce frumos a curs. Mulțumesc.